TEXTE DESPRE - BESTIAR POLITIC

 


Atitudini, metehne şi grimase politice

 Mihai Plămădeală - curator expozitie

 

               Notabilă în creaţia lui Valeriu Mladin este relaţia dintre subiect şi imagine, înscrisă întotdeauna în limite morfologice concise. Dezvoltarea temei alese presupune în majoritatea cazurilor înserierea, fiecare parte a întregului constituindu-se în variaţiune. Artistul îşi gândeşte proiectele da capo al fine, păstrând în discurs măsura optimă a poveştii de la care porneşte, privite ca sursă iconografică. Naraţiunea nu împietează însă niciodată asupra exprimării plastice, în mod paradoxal, lucrările păstrându-şi independenţa faţă de scenariile aflate la baza lor.

            Avem de-a face cu un mod personal de judecare a actului artistic, a cărui caracteristică fundamentală este jocul cu timpul, respectiv alegerea momentului reprezentativ al unei succesiuni cinetice, de fapte ori evenimente. Rezumând, viziunea, nu de puţine ori muzicală, cinematografică, coregrafică sau scenaristică, trecută prin filtrul unor paşi tehnologici particulari, câteodată experimentali, este convertită în semn plastic atemporal. Nu este de neglijat nici apetenţa pentru abolirea spaţiului, fundalul suportului fiind preferat decorului, să spunem, original.

            Bestiarul politic al lui Valeriu Mladin transcende simpla fabulă, caricatură sau critică socială. Ceea ce contează este modul în care artistul a surprins şi transpus atitudini, metehne, grimase şi numeroase alte adevăruri, în imagini verosimile, seducătoare prin comicul lor de sorginte ludică.

            Mai mult decât oameni în costume cu capete de animale, altceva decât povestea prozaică a politicii din România şi de pretutindeni, eventual un index tipologic al jocului de-a (şi cu) puterea. Lighioanele politice create de Mladin pot plăcea în contextul declarat al zămislirii lor, dar şi ca atare, prin ineditul reprezentării sau dihotomiile propuse, între sobru şi grobian, monumental şi derizoriu sau aparenţă şi realitate.

            Este momentul să menţionăm că nimeni dintre privitori nu se va identifica, nici măcar în forul său lăuntric, cu seria de portrete în care, cu generozitate îi va recunoaşte, fără nici un echivoc, pe alţii. De asemenea, ne putem pune întrebarea dacă politicienii reprezentaţi sunt oameni cu chip de animale sau animale cu corp de om. Aceste ambivalenţe nu sunt deloc întâmplătoare, fiind puncte forte ale bestiarului.

            Atmosfera generală din proiectul Political Bestiary ar putea fi descrisă sinoptic în relaţie cu Ferma animalelor a lui George Orwell, Încercarea de salvare a lui Piggy Sneed, scrisă de John Irving, Un bestiar politic, semnată de Eugene J. McCarthy & James T. Kilpatrick sau, de ce nu, cu albumele Animals ori, în mai mică măsură, The Wall ale formaţiei Pink Floyd. În enumerarea de faţă, şi-ar găsi un loc legitim şi Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Lista poate continua mult şi bine, dar cel mai important este că Mladin nu are de plătit tribut nimănui. Ideea din spatele sesiunii sale de lucru este doar un pretext pentru căutări, inovaţii, exprimare. Între ceea ce doreşte să înfiereze şi modul în care o face, avem bucuria de a discuta despre artă.

            Valeriu Mladin se plasează, cel puţin prin latura ce include Political Bestiary, undeva la graniţa dintre fotorealism şi megarealism, dacă acceptăm terminologia. Balansul dintre decis şi indecis, exacerbarea detaliului sau jocul contururilor sigure, cu rol de delimitare, sunt doar câteva procedee prin care accentuează realitatea celor reprezentate, extrase din contextul lor original şi transpuse matricial într-un alt sistem, deopotrivă coerent şi personal.







 POLITICAL BESTIARY

Ana-Maria Altmann – curator expozitie

 

Arta desenului este mediul care îi oferă lui Valeriu Mladin posibilități nelimitate de a crea, individual și specific, un univers plastic și tematic al cărui limbaj are forța de a dăinui dincolo de epoci istorice și limite geografice.

În seria celor zece desene monumentale expuse sub titlul Political Bestiary la Galeria Galateca, discursul artistic, învestit – din perspectiva tematicii – cu valențe liminare, este în primul rând o demonstrație de măiestrie a autorului care îl instaurează pe acesta fără dificultate în sfera marilor clasici ai artei desenului. Valeriu Mladin dezvăluie, într-un registru artistic și tehnic, valorile complexe ale liniei și hașurii în deplina magnitudine a traiectoriilor lor expresive.

Simțul magic al artistului pentru formă, ritmurile ascendente și contrastele extreme sunt compuse spectaculos între zonele sensibil simulate de alternanța albului cu negrul și cu griul. Expresiile satirice ale subiecților sunt consecința cristalizării unor formulări clare și totuși surprinzătoare ale balansului între umbră și lumină.

Siguranța și proporția cu care autorul stăpânește suprafața și spațiul hârtiei, capacitatea de a construi tensiuni valorice și desăvârșirea cu care echilibrează constant unitatea compozițională prin utilizarea la maximum a unei multitudini de mijloace tehnice specifice artei desenului, fac ca impactul cu tematica propusă, cu veridicitatea, cu ironia subtilă, cu farmecul fizionomiilor, să ridice acest proiect și brizanța lui în sfera perenă a universalității.





Despre piele și piei. Bestiar politic III

Simona Vilău - curator expozitie

 

       În felul acesta, caracteristicile zoomorfe, grefate pe un trup uman pot facilita, atemporal, transpartinic şi transfrontalier, transmiterea emoţiei şi definirea identităţii în cadrul disputelor doctrinare şi al dezbaterilor ideologice, ce au drept scop suprem autoprezentarea encomiastică, marcarea clivajului ce îi separă pe rivali şi devalorizarea adversarului.” Valeriu Mladin

 

Valeriu Mladin este unul dintre reprezentanții de marcă ai artei figurative românești, un fin observator al corpului uman și un profesor care rămâne etern în mintea celor pe care i-a îndrumat. Între tradiția românească de tipul „școlii” franceze, plasată pe axa coordonatelor clasicism-impresionism-abstracție lirică, și desenul riguros și hiperrealist, cu valorație densă, carnală și accente de lumină ireal de exacte, predat și făcut de Mladin, se produce automat un clivaj.

Fie că se auto-portretizează în ipostaze  și pe formate variate, fie că studiază, în cele mai mici detalii, anatomia și fizionomia oamenilor și animalelor, artistul lucrează constant, de peste douăzeci de ani, strict în zona picturii, desenului și fotografiei.

După o tinerețe dominată de experimentalism, în anii ’80 și ’90, timp în care a lucrat desen, instalație, happening, performance, atât singur, cât și în colaborare cu soția sa, Carmen Paiu, la finalul anilor ’90 a început să practice pictura de mari dimensiuni, cu subiecte vii, inspirate din realitatea înconjurătoare. Figurile sunt fie autoportrete, fie portrete ale unor oameni dragi, pe care le pictează în ecrane și tușe compacte, cu accente expresive de culoare, adăugate peste atmosfera fidelă a redării cadrului, ca niște scurtcircuite.

Acum, la treizeci de ani de la ieșirea din comunism, autorul instalației Ten Years After, care prezenta un omagiu victimelor Revoluției române la Muzeul Național de Artă al României, în 1999, expune Bestiar politic III, o serie impresionantă de portrete omenesc-animaliere, cu aluzii directe la personalitățile politice, istorice sau contemporane. Seria este vădit ironică la adresa demagogiei și goliciunii morale, iar „efectul de uniformă este suprimat de drăgălășenia animalelor nevinovate, care compensează autoritatea, înlocuind-o cu obediență și naivitate. Animalele sunt misterioase, trăsăturile lor de caracter fiind strict interpretate de oameni, care le-au investit psihologico-mistico-magic cu diverse însușiri - alunecoase (ca șarpele), fricoase (ca iepurele), mieroase (ca pisica), proaste (ca oile), agresive (ca mistrețul) etc.

Un mare iubitor al necuvântătoarelor, Valeriu Mladin le dă putere, decapitând simbolic dictatorii sau comandanții și înlocuindu-i cu frații și surorile lor din speciile învecinate. Demersul este unul care aduce aminte de albumul Animals (1977) al trupei Pink Floyd, combinat cu un spirit protestatar, ce luptă cu sistem și corupția, într-o notă hippie-anarhică, totul fiind translat în desene cu dimensiuni impresionante, realizate cu mare atenție tehnică, formală și structurală.

Valeriu Mladin schimbă pieile conceptuale cu fiecare lucrare nouă și, prin intensele sale exerciții de observație, descarcă cu virtuozitate o realitate perenă, făcând fotografii în imaginar.

  

 

On Skin and Skins. Political Bestiary III

 Simona Vilau

 

"This way, regardless of time, borders and ruling establishment, the
zoomorphic features displayed on human bodies can facilitate to convey
emotions and define identities among doctrinal disputes and ideological
debates, which have the supreme purpose of praising self-presentation,
highlighting the cleavage that separates them from their rivals and the
depreciation of the adversary." Valeriu Mladin
 
Valeriu Mladin is one of the outstanding representatives of Romanian figura -
tive art, an exquisite observer of the human body, a university professor whom
remains special for a lifetime in the minds of those who he helped find their
path in life . It goes without saying that there is a definite cleavage between
Romanian traditions, which bear the marks of the French 'school' standing on
the coordinate axis of Classicism - Impressionism - Lyrical Abstractions, and
the rigorously composed hyperrealist drawings with dense, carnal shades of
charcoal and unbelievably accurate light effects elaborated by Mladin.
 
Regardless whether he creates self-portraits in various postures and formats or
studies, in the smallest details, the anatomy and physiognomy of human and
animal bodies, for more than twenty years the artist has been in constant
labour, never distancing himself from painting, drawing and photography.
 
His early artistic career, in the 1980s and 1990s, was characterised by experimentalism.
During that period he worked on drawings, installation, happenings
and performance either on his own, or in collaboration with his wife, Carmen
Paiu. At the end of the 1990s he started making large scale paintings featuring
creatures inspired from the real world. These figures are either self-portraits or
portraits of people, near and dear, depicted in expressive colours, with compact
brushwork and spots of colour added, like small circuits, to the lifelike atmosphere
of the background.
 
Now, thirty years after the fall of Communism, the author of the installation
entitled Ten Years After, which was created to commemorate the victims of the
Romanian Revolution at the National Museum of Art of Romania in 1999, is
exhibiting Political Bestiary III, an impressive series of human-animal portraits
with direct allusions to political, historical and contemporary personalities.
The series conveys the artist's irony regarding demagogy and moral emptiness,
while the 'uniform effect' is undone by the loveliness of innocent animals,
which compensates for authority, replacing it with obedience and naivety.
Animals are mysterious creatures whose characteristic features are interpreted
strictly by humans, who, in a psychological, mystical and magical manner, have
endowed them with different features - slimy (like a snake), timid (like a rabbit),
flattering (like a cat), stupid (like a sheep), aggressive (like a boar), etc .
 
As a great animal lover, Valeriu Mladin endows them with power symbolically beheading
dictators and commanders, and replaces their heads with those of their counterparts
from the animal kingdom. It reminds us of Pink Floyd's album Animals
(1977) com.,bined with the spirit of a protester fighting against establishment and
corruption, with some hippie-anarchist notes, all translated into drawings of
impressive dimensions elaborated with great technical, formal and structural
care.
 
With each of his new works, Valeriu Mladin changes his conceptual skin and,
due to his intense observation practices, he succeeds in conveying with virtuosity
a sort of perennial reality, taking photographs in the realm of the imaginary.







ARGUMENT

 Valeriu Mladin – text catalog

 

Abordând unitar şi original idei conceptuale străvechi şi foarte fecunde din punct de vedere estetic, dezvoltate în variate contexte socioculturale şi plasându-se într-un registru acronic şi apartinic dar cu inflexiuni explicit critice şi dubitative, seria de lucrări POLITICAL BESTIARY propune vectori de reflecţie şi de dialog despre statutul omului politic actual înţeles ca un anti-zoon politikon – o fiinţă politică pervertită. Tema este tratată concomitent şi în cheie autocritică şi autoironică, pornind de la raţionamentul că, fatalmente, clasa oamenilor politici aleşi reprezintă, grosso modo, chintesenţa însăşi a societăţii, cu toate ei tarele ei morale, reale sau presupuse.

Portretele psihologice prezentate, reinterpretează într-o manieră liberă şi sugestivă şarja figurativă care exploatează similitudinile dintre regnul uman şi cel animal, strategie periodic speculată ideatic şi frecvent exploatată artistic încă din cele mai vechi timpuri.

Constant folosită în critica social-politică şi în iconografia care i se asociază, fie ca emblemă, fie ca metaforă sau ca alegorie, fie chiar ca instrument al luptei social-politice propriu-zise, simbolistica animalieră se adresează mai mult imaginarului decât raţionalului. În felul acesta, caracteristicile zoomorfe grefate pe un trup uman pot facilita, atemporal, transpartinic şi transfrontalier, transmiterea emoţiei şi definirea identităţii în cadrul disputelor doctrinare şi al dezbaterilor ideologice ce au drept scop suprem autoprezentarea encomiastică, marcarea clivajului ce îi separă pe rivali şi devalorizarea adversarului.

De-a lungul vremii (mai ales între secolul al XVII-lea şi al XIX-lea), satira de factură zoomorfă (cu elemente de fiziognomonie etică, uneori etnologică), în tuşe caustice sau umoristice ori intenţionat vag ilogice, a avut o posteritate foarte fertilă printre scriitori (La Fontaine, Florian, Krîlov, Balzac… ) şi a cunoscut o mare diversitate de transpuneri estetice în rândul unor artişti din timpurile vechi (della Porta, Teniers II, van Kessel, Peyrotte, Watteau, Chardin, Deshays, Lebrun, Lancret, Goya, Grandville, Decamps, Daumier… ) şi până în contemporaneitate (Thierry Poncelet, J. M. Salvador, Rafael Suriani… ). 



 

Adevăr sau provocare?

Valeriu Mladin: Bestiar politic


Mihai Plămădeală - curator expozitie

REVISTA TRIBUNA 2013

Ilustrată cu lucrări din seria: Bestiar politic

 

Mergând pe o logică aforistică (ne-am
permis să preluăm în continuare o
idee din Aforisme asupra înţelepciunii
în viaţă a lui Arthur Schopenhauer), un om se
poate recomanda prin numele său, prin ce are
şi prin ceea ce reprezintă pentru cei din jur.
Valeriu Mladin este un artist european de talie
internaţională, care trăieşte şi lucrează în
România. Talentul său, legat de tot ceea ce
poate intra sub egida termenului techne, nu
poate fi pus în discuţie de niciun privitor, dar
întreaga poveste a creaţiei sale, de-abia de aici
începe. Pe parcursul a peste trei decenii de
muncă, Mladin a realizat un corpus de lucrări
şi proiecte prin care spune ceea ce are de spus
în materie de semn vizual şi nu numai. Averea
sa - rezultantă directă şi nemijlocitã a muncii
întreprinse - nu poate fi măsurată, nici
evaluată şi are acea rară calitate de a se putea
împărţi fără a se divide. Partea păstrează, în
cazul său, legături implicite cu întregul căruia
îi aparţine. În fine, dacă viziunea artistului se
suprapune, după cum considerăm noi, cu
adevărul, un adevăr deopotrivă al artei şi al
eticii, atunci opera şi activitatea sa reprezintă
un reper, o axă, un vector ascendent, un model
social.
Proiectul Political Bestiary, materializat într-o
expoziţie deschisã în 24 noiembrie la Centrul
Cultural ,,Palatele Brâncoveneşti" Mogoşoaia, a
presupus realizarea unei serii de portrete cu
valenţe satirico-anecdotice; corpuri de oameni
şi capete de animale. Costume impecabile,
blană sănătoasă şi, atunci când ne referim la
mulţimea majoritară a porcilor din expunere,
şorici gros. Altfel spus, o colecţie de jigodii,
sau, dacă termenul este prea blând, de javre
politice, un codex de vicii, ipocrizie, laşitate şi
incompetenţă.
Miza expoziţiei nu este însă una umoristică.
Avem de-a face cu un act militant. Singura
formă de luptă cu kitschul, în cazul nostru un
kitsch de atitudine, este denunţarea acestuia.
Componenta artistică este extrem de importantă
într-un astfel de demers, fiind factor portant
pentru o idee pe care, altfel, o ştim cu toţii.
Am compara acţiunea lui Mladin cu cea a
lui Goya, evident, doar ca resort interior, în
niciun caz ca formã.
Politicienii noştri pot continua să doarmă
liniştiţi; în expoziţia Political Bestiary, ca de
altfel şi în acest text, nu se dau nume. Nimeni,
dintre cei care au inspirat ciclul iconografic nu
se va recunoaşte în imagini, în schimb toţi vor
avea impresia că i-au identificat pe colegii lor,
prieteni sau adversari. Animalele lui Valeriu
Mladin seduc, conducându-l pe lector până în
punctul de a le simpatiza. Ideea este că artistul
face animale în cărbune, iar domnii şi doamnele
din politică fac bani în contextul unui jaf
general care apare din păcate ca ceva normal.
Dincolo de partea cu critică socială directă şi
înfierarea societăţii, care îşi merită din plin
aleşii, reţinem componenta carnavalescă, a
lumii răsturnate cu susul în jos, a măştilor
comportamentale şi a protecţiei anonimatului.
Trebuie să spunem că în artă, ca şi în viaţă,
lucrurile nu apar din senin; întotdeauna există
un ,,înainte" care a determinat coordonatele
prezentului relativ. Valeriu Mladin revine periodic
la subiectul politic şi social. Momentul
Barack Obama a fost aşternut de acesta pe
suport după respectivele alegeri din Statele
Unite (cu cacao adăugată în bază acrilică),
Casa Albă a fost prezentată ca grădină zoolo-
gică, a fost imaginată şi realizatã de către artist
chiar şi colecţia celebrului Mengele şi lista ar
putea continua. Reţinem coerenţa, consecvenţa,
curajul, dar şi valoarea intrinsecã a proiectelor
dezvoltate de Mladin, care transcend conjuncturalul.
Realitatea joacă doar un rol de catalizator.
Chiar dacă semnatarul, curator al expoziţiei,
a insistat pe dimensiunea românească a bestiarului,
trebuie punctat faptul că aşa cum
durata de viaţă a ideii este nelimitată, tot aşa,
animalele politice aflate în prezentul scrierii
acestor rânduri la Mogoşoaia, transcend spaţiul
mioritic. Dacă noi îi recunoaştem pe dictator,
pe plagiator, pe chiulangiu, pe incompetent, pe
stalinist, pe caraghios sau pe insignifiantul
nemernic ateist, putem fi siguri că oamenii de
pretutindeni îi vor identifica la fel de sincer şi
dezinteresat pe aleşii sau impuşii lor.
Revenind totuşi pe meleagurile noastre, artistul,
creator de patrimoniu, este departe de a se
afla într-o postură corespunzătoare demnităţii
şi importanţei sale sociale. Valeriu Mladin îşi
asumă, precum alţi artişti adevăraţi, libertatea
de a spune lucrurilor pe nume, lăsând altora
compromisurile şi bacşişurile corespunzătoare,
aşa cum politicienii trebuie să suporte povara
de a se îmbogăţi pe căi necinstite. Am dorit
iniţial să spunem ilegale, dar cum legile sunt
făcute şi desfãcute de ei, nu avea niciun sens
să marşăm pe amintitul termen. Încheiem în
mod oarecum arbitrar amintind că politicienii
au salarii mari pentru că în această ţară, prostia
se plăteşte.



 



DESPRE BESTIARUL POLITIC

Valeriu Mladin

 

Abordând unitar şi original idei conceptuale străvechi şi foarte fecunde din punct de vedere estetic dezvoltate în variate contexte socioculturale şi plasându-se într-un registru acronic şi apartinic dar cu inflexiuni explicit critice şi dubitative, seria de lucrări POLITICAL BESTIARY propune, în manieră ludică, vectori de reflecţie şi de dialog despre statutul omului politic actual înţeles ca un anti-zoon politikon[1] – o fiinţă politică pervertită. Concomitent, tema este tratată şi în cheie autocritică şi autoironică, pornindu-se de la raţionamentul că, fatalmente, clasa oamenilor politici aleşi reprezintă, grosso modo, chintesenţa însăşi a societăţii, cu toate ei tarele ei morale, reale sau presupuse.

Portretele psihologice reinterpretează cu vădite tuşe ludice şi în chip foarte liber şi sugestiv şarja figurativă care exploatează similitudinile dintre regnul uman şi cel animal, strategie periodic speculată ideatic şi frecvent exploatată artistic încă din cele mai vechi timpuri.

Simbolistica făpturilor alegorice zooantrope[2] – creaturi mitologice hibride cu trup umanoid şi cap de pasăre sau de animal domestic ori de jivină a fost larg răspândită şi bine înrădăcinată încă din Antichitatea egipteană, greacă sau indiană, cele mai bine fixate în conştiinţa colectivă rămânând câteva divinităţi egiptene[3].

Prezentă în mai multe domenii socioculturale (istoria, politologia, sociologia, antropologia, lexicologia… ), reprezentarea animalieră cu valoare simbolică a fost instrumentalizată în jurul câtorva necuvântătoare ca elemente simbolice invariante cantonate în sisteme de semnificaţii împărtăşite în interiorul unor micro- sau macrogrupuri sociale[4]. Însă, deşi purtătoare de semnificaţii monosemice cu caracter cvasiuniversal rezultate din asocierea unor caracteristici fizice şi comportamentale, figura animalieră s-a extins chiar de la identităţi individuale, închipuite sau reale, la imaginarul identitar naţional[5]. În ciuda faptului că fundamentele ideologice ale ideii de corespondenţă, respectiv de confuzie om-animal au fost codificate în Antichitatea greacă, ideea a început să facă carieră abia odată cu naşterea fiziognomoniei[6], ca metodă pseudo-ştiinţifică bazată pe ideea că observarea aparenţei fizice a unei persoane (mai ales a trăsăturilor feţei) poate da o imagine elocventă despre caracterul sau personalitatea acesteia.

Eclipsată în timpul Evului Mediu[7], când, refuzând metempsihoza, teologii acceptau doar comparaţia între oameni, postulatul existenţei unei relaţii intime între mişcările sufletului şi cele ale corpului, precum şi existenţa unui paralelism între formele şi pasiunile animalului şi cele ale omului[8] a fost revitalizat de umanişti, odată cu apariţia interesului pentru studiile de teratologie[9] şi pentru exotism[10], sub influenţa impresiei produse de creaturile fantastice din mitologia antică (din bestiare şi din arhitectură), precum şi în virtutea credinţei renascentiştilor în interdependenţa dintre corp şi suflet (tot ca la antici).

Avându-şi originile în practica străveche de a invoca numele animalelor pentru a forma patronime umane, panteonul politic animalier (bestiarul politic) este bine reprezentat în toate timpurile şi în toate spaţiile socioculturale. Simbolistica animalieră este astfel mereu folosită în critica social-politică (iniţial în discursul anticlerical şi antiaristocratic) şi în iconografia care i se asociază. Fie ca emblemă, fie ca metaforă sau ca alegorie, fie chiar ca instrument al luptei social-politice propriu-zise. În felul acesta, adresându-se mai mult imaginarului decât raţionalului, caracteristicile zoomorfe grefate pe un trup uman pot facilita, atemporal, transpartinic şi transfrontalier, transmiterea emoţiei şi definirea identităţii în cadrul disputelor doctrinare şi al dezbaterilor ideologice vizând autoprezentarea encomiastică (laudativă, elogioasă), marcarea clivajului ce îi separă pe rivali şi devalorizarea adversarului. Au devenit lucruri comune în spaţiul discursului public apelativele[11], calambururile şi caricaturile zoomorfe, măgulitoare sau defăimătoare, ale oamenilor politici.

Un loc aparte în artele vizuale (mai întâi în basorelief şi în sculptură şi cu deosebire în pictură începând din secolul al XVII-lea) îi revine reprezentării maimuţei. Evocarea mai detaliată a folosirii primatelor în artă este de natură să pună în lumină unele aspecte cu caracter general ale dinamicii simbolisticii zoomorfe[12].

În timpul Romei antice, maimuţa era reprezentată ca un animal simpatic şi familiar. În Evul Mediu, până la sfârşitul perioadei romane, maimuţa a fost privită cu o oarecare nelinişte, din cauza aparenţei sale cvasiumane şi fiind adesea identificată cu diavolul (în capitelurile din biserici şi in manuscrisele pictate). Arta gotică transforma însă maimuţa într-un animal ireverenţios şi comic (prezent destul de des, de exemplu, în piesele de mobilier – mizericordiile şi scaunele / băncile din biserici).

În 1381-1382, umanistul florentin Filippo Villani[13] foloseşte pentru întâia dată expresia Ars simia naturæ (Arta imită natura), pentru a aduce elogii unui pictor. Formula va deveni un loc comun şi va străbate arta (mai ales pictura) până în secolul nostru, punând semnul egalităţii între pictor şi maimuţă. Astfel, maimuţa se înfăţişează ca un prototip (artifex universalis) al artistului (pictor, sculptor), care copiază natura aşa cum maimuţa imită omul. Cu alte cuvinte, această simbolistică reproduce iniţial o concepţie anume despre artă (arta ca imitaţie a naturii) şi nu este neapărat o critică satirică a artistului fără valoare. Cu timpul însă, această nouă dimensiune, critică, se adaugă simbolisticii de început şi chiar o înlocuieşte pe aceasta. Astfel apare formula maimuţă pictor, care desemnează lipsa de valoare a imitaţiei sau minciuna care stă la baza ei.

În secolul al XVII-lea, Pieter Bruegel cel Bătrân[14] şi David Teniers folosesc maimuţa pentru a arunca în derizoriu acţiunile oamenilor în scene de gen flamande, în care maimuţele, îmbrăcate ca oamenii, beau, fumează şi mănâncă în hanuri.

Începând din secolul al XVII-lea şi al XIII-lea (mai ales, adică în timpul stilului rococo), maimuţa dobândeşte un loc de cinste în decorarea lambriurilor pictate (la fel ca papagalul). De exemplu, Watteau a decorat asemenea panouri la Hotelul Nointel[15], dar şi alte panouri groteşti, cunoscute ca Les Singes de Mars (Maimuţele de pe Marte ?) şi Le Singe marchand d'orviétan (Maimuţa vânzătoare de orvietan – un fals medicament / antidot vândut de şarlatani). Cele mai cunoscute asemenea panouri sunt cele realizate de Christophe Huet[16] : la Château de Chantilly (la Grande Singerie şi la Petite Singerie, lucrări atribuite multă vreme lui Watteau), la Hôtel de Rohan (Paris, Cabinet des Singes pentru camera cardinalului Rohan), la castelul de la La Norville (lângă Paris)[17]. Huet a publicat şi două cărţi de gravură (cu maimuţe) : Livre des singes (Cartea maimuţelor) şi Nouveau Livre des singes (Noua carte a maimuţelor), un fel de echivalente ale unor asemenea lucrări olandeze şi a unei lucrări similare engleze ulterioare[18]. Reprezentarea maimuţelor (Singeries) a devenit o specialitate franceză. În Anglia, Italia sau Europa centrală, unde stilul rococo s-a dezvoltat peste măsură, nu apar asemenea reprezentări. Doar în Belgia, la castelul din Hex (aproape de Liège) apare un asemenea plafon rotund din vestibulul salonului chinezesc (semnat Billieux, 1772). Alexandre Gabriel Decamps a ilustrat maimuţa cel mai mult în lucrările sale (maimuţe muzicanţi, jandarmi, experţi de tablouri).

De-a lungul vremii (mai ales între secolul al XVII-lea şi al XIX-lea), satira de factură zoomorfă (cu elemente de fiziognomonie etică, uneori etnologică), în tuşe caustice sau umoristice ori intenţionat vag ilogice, a avut o posteritate foarte fertilă printre scriitori (Jean de La Fontaine, Jean-Pierre Claris de Florian, Ivan Krîlov, Honoré de Balzac… ) şi a cunoscut o mare diversitate de transpuneri estetice în rândul unor artişti din timpurile vechi (Giambattista della Porta, David Teniers II[19], Ferdinand van Kessel cel Bătrân[20], Alexis Peyrotte[21], Jean Antoine Watteau[22], Jean-Siméon Chardin[23], Jean-Baptiste Deshays[24],Charles Lebrun[25], Nicolas Lancret[26], Francisco de Goya[27], Jean-Jacques Grandville[28], Alexandre Gabriel Decamps[29], Honoré Daumier[30]) şi până în contemporaneitate (nostimele portrete cinocefale[31] voit manieriste ale lui Thierry Poncelet[32] şi J. M. Salvador[33], Rafael Suriani[34]street art). Tratarea grotescă, deformat zoomorfă, cu valoare simbolică a fizionomiei s-a constituit ca o tehnică unanim acceptată în redarea artistică a politicianului venal atât în domeniul unor genuri jurnalistice mici şi paraliterare, cât şi în domeniul artelor vizuale.



[1] După Aristotel [în Politica], omul nu este doar un animal raţional, ci şi un animal politic. Adică: natura şi scopul sau perfecţiunea omului se află în construirea unei vieţi împreună cu semenii săi, fiinţa izolată, exclusă din comunitate fiind fie degradată, fie sălbatică, fie damnată, fie supraumană (un zeu).

Natura comunităţii îl deosebeşte pe om de animal. Pe oameni nu îi uneşte supravieţuirea, repartizarea sarcinilor necesare vieţii, ci o legătură inteligentă bazată pe discurs-vorbire [logos], pe schimbul raţional şi pe organizarea în jurul legilor făcute pentru a asigura fericirea.

Comunitatea animalelor (albine, furnici etc. ), care nu au decât voce [phônè], este biologică şi serveşte supravieţuirii. Legătura politică este limbajul şi acesta serveşte la asigurarea bunăstării şi a libertăţii.

Ceea ce deosebeşte polis-ul (adică viaţa în cetate, în lumea politică) de alte forme de comunitate umană (familia, căminul, camaraderia) este faptul că ea nu este clădită pe un raport de forţă sau de dominare. În viaţa politică există o egalitate recunoscută de oamenii care o împărtăşesc. Cetăţeanul are un statut public de om liber şi egal cu ceilalţi cetăţeni, în vreme ce familia şi căminul sunt construite pe baza unei autorităţi absolute (a tatălui asupra progeniturii).

Omul nu accede la adevăratul său statut moral decât prin intermediul cetăţeniei, într-o organizare politică reală.

Vocea [phônè] serveşte la semnalarea durerii şi a plăcerii. De aceea ea apare la celelalte animale (natura lor se ridică doar până la acest nivel). Vorbirea [logos] însă există pentru a se putea exprima ceea ce este folositor şi ceea ce este dăunător şi, ca o consecinţă, ceea ce este drept şi ceea ce nu este drept. Acest lucru îi uneşte pe oameni şi îi separă de animale : perceperea binelui şi a răului, a faptelor drepte de cele nedrepte şi alte lucruri de acest fel. Aceasta face dintr-o comunitate o familie, o cetate.

Perspectiva lui Aristotel este naivă şi utopică cel puţin prin faptul că îi investeşte pe toţi indivizii cu aptitudini şi puteri egale. În fapt, numai unii indivizi sunt chemaţi să elaboreze prin logos legile care să guverneze societatea în aşa fel încât toţi membrii ei să trăiască în bunăstare şi în libertate. În plus faţă de aceasta, indiferent de modalitatea în care indivizii sunt chemaţi să stabilească aceste reguli (prin ereditate – aristocraţii, aleşi sau numiţi – clericii, politicienii în sensul modern al termenului), ei îi dezamăgesc pe ceilalţi membri ai polis-ului abuzând logos-ul (prin discurs ambiguu, duplicitar, înşelător, mincinos… ). De aceea, comunitatea îi sancţionează în felurite moduri: înlăturare, destituire, nealegere etc. sau prin ironizare, persiflare etc.

[2] Sau teriantrope.

[3] Om cu cap de şoim Horus, Kebehsenuf, Montu, ; om cu cap de şacal Duamutef, Anubis; om cu cap de leu sau de leoaică Apedemak, Sekhmet; mumie umană cu cap de pavian sau de babuin – Hapi; om cu cap de berbec Khnum.

[4] Struţul, iepurele, măgarul, leul, tigrul, şacalul, câinele, pisica, cocoşul, găina, gâsca, elefantul, şoarecele, şobolanul, vulturul, şoimul, corbul, papagalul, zebra, cioara, porumbelul, ursul, vulpea, cerbul, taurul…

[5] Ursul rus, vulturul german sau albanez, cocoşul galic, leul englez, panda chinez…

[6] Primul tratat sistematic de fiziognomonie care ne-a parvenit este un opusculul Physiognomica, atribuit lui Aristotel (deşi se pare că ar fi mai curând opera şcolii peripatetice, a şcolii fondate de el). Popularitatea fiziognomoniei vine de la o lucrare populară în Evul Mediu: Secretum Secretorum, atribuit tot lui Aristotel, deşi originalul este în arabă (secolul al X-lea).

În 1586, ideile lui Aristotel despre corespondenţa dintre suflet şi corp, precum şi similitudinile dintre fizionomia umană şi cea animală au fost reluate, împărtăşite şi, mai ales, ilustrate cu gravuri sugestive care au avut un mare impact în mediul ştiinţific şi artistic, de către Giambattista della Porta (sau Giovanni Battista Della Porta; cca. 1535-1615; fizician, optician, filozof, criptolog şi alchimist italian; lucrarea: De humana physiognomica libri IV, Napoli).

[7] Deşi există în arta religioasă romană şi, mai ales, în cea gotică, numeroase contraexemple: garguiele (ornamente, adeseori în formă de cap de animal fantastic, situate la capătul unui jgheab sau burlan, pentru scurgerea apei de ploaie de pe acoperiş) şi gravurile ori miniaturile din bestiarele fantastice medievale, care ilustrau pasaje din Biblie (Apocalipsa după Ioan, Ispitele… ).

[8] Orice om are caracterul animalului cu care seamănă sau, altfel spus, se poate stabili o analogie între trăsăturile feţei şi profilul caracterologic ori personalitatea fiecărui individ.

[9] Disciplină care studiază malformaţiile, viciile de conformaţie şi anomaliile de structură ale vieţuitoarelor şi cauzele lor.

[10] Acum începe să se manifeste curiozitatea pentru animalele exotice.

[11] Supranume sau porecle de politicieni: Georges Clemenceau – Tigrul, Winston Churchill – Leul tandru şi feroce, Ségolène Royal – Bibilica, Nicolas Sarkozy – Babuinul; Alecu Constantinescu-Porcu [Alexandru C. Constantinescu; 1859-1926; avocat, politician, ministru], Emil Constantinescu – Ţapul, Victor Ciorbea – Melcul carpatin [poreclit aşa de Mircea Mihăieş, pentru lentoarea vorbirii şi pentru forţa de reacţie cu încetinitorul], Iosif Boda – Hipopotamul asudat [sociolog, diplomat, jurnalist, deputat de Bucureşti, comentator politic], George Becali – Maimuţa curentată sau Maimuţa beată [poreclit astfel de către Vadim Tudor], Vasile Blaga – Buldogul, Virgil Măgureanu [sociolog, a îndeplinit funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii; poreclă dată de revistele lui Vadim Tudor] – Şarpele cu ochelari, Viorel Hrebenciuc [politician, membru al Partidul Social Democrat; poreclă dată de Cristian Tudor Popescu] – Guzganul rozaliu, Dan Voiculescu Felix motanu’ sau Varanul, Nicolae Păun [politician român de etnie romă] – Miky Scorpionul.

Unii politicieni francezi au avut asemenea supranume chiar din copilărie, din perioada când erau cercetaşi, fiindu-le atribuite în cadrul ceremoniei de totemizare: Jacques Chirac [preşedinte al Franţei] – Bizonul Egocentric, François Léotard [ministru francez al apărării] – Zebra idealistă, Michel Rocard [prim-ministru francez] – Hamsterul Erudit, Simone Veil [ministru francez al sănătăţii] – Iepurele sălbatic Agitat.

[12] În unele situaţii, este greu de demonstrat că în lucrările unora dintre artiştii amintiţi aici este vorba de personaje umane cu trăsături zoomorfe sau invers. Dar acest aspect nici nu este foarte important pentru cadrul general al discuţiei.

[13] Filippo Villani (1325-1407) scriitor şi istoric italian.

[14] Pieter Bruegel cel Bătrân (cca. 1525-1569) – cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Lucrare : Les deux singes (Cele două maimuţe). Posibilă aluzie la situaţia Ţărilor de Jos spaniole (şaptesprezece provincii sub dominaţie spaniolă între 1556 şi 1714), care ar corespunde astăzi, cu aproximaţie, unei mari părţi din Nord-Pas-de-Calais (Franţa), Belgiei (fără Principatul Liège), Luxemburgului şi actualelor Ţări de JosO altă interpretare se referă la jocul de cuvinte singerie / seigneurie (seniorie), adică o aluzie la relaţiile tensionate dintre le contele de Flandra şi Ducatul de Brabant, care îşi disputau controlul asupra fluviului Escaut. Este posibilă şi o altă interpretare metaforică – o critică a nebuniei omeneşti: oamenii sunt gata să îşi vândă adevărata fericire pentru un bun material de o valoare îndoielnică (maimuţele sunt în lanţuri pentru că au renunţat la libertate – o alună).

[15] Hôtel de Nointel, mai târziu Hôtel Poulpry, acum La Maison des Polytechniciens.

[16] Christophe I Huet (1700-1759) – pictor animalier francez.

[17] Un plafon de acest fel există şi într-un imobil de pe strada Condé (Paris), lucrarea fiind atribuită artiştilor : Claude III Audran, Antoine Watteau, Nicolas Lancret.

[18] Apeish Tricks, or Different Actions of Human Life, Represented by Monkeys, After Christophe Hüet , French, Pontoise 1700-1759 Paris, Paul Fourdrinier – French, active in London, 1698-1758.

[19] David Teniers II (zis cel Tânăr; 1610-1690) – pictor flamand, fiul lui David Teniers cel Bătrân, ginerele lui Jan Bruegel cel Bătân, nepotul lui Juliaen Teniers (pictor flamand). Lucrări: El mono pintor (Maimuţa pictor), 1660, ulei pe carton, 24 cm x 32 cm, Museo Nacional del Prado. Madrid – satiră cu referire la activitatea unor pictori văzuţi ca simpli copiști, lipsit de capacităţi artistice reale (inspirat din lucrările lui Pieter Brueghel cel Bătrân) ; Le festin des singes (Festinul / Banchetul maimuţelor), panou de stejar parchetat – Scenă de gen în manieră umoristică, unde maimuţele parodiază excesele umane.

[20] Ferdinand van Kessel cel Bătrân (1648-1696) – pictor (mai ales animalier) flamand. Lucrări: Kartenspielende Affen in einer Wachstube (Maimuţe gardieni jucând cărţi), ulei pe lemn ; Satirische Darstellung einer Raucherrunde (Partida de fumat), sec. 17 ; Maimuţa pictor.

[21] Alexis Peyrotte (1699-1769) – pictor francez ornamentalist, celebru mai ales pentru singeries şi chinezăriile sale. Lucrări: Le singe prédicateur (Maimuţa predicator), vers 1760, guaşă pe carton, 28,5 x 35,7 cm, Montréal, Musée des Beaux-Arts ; La partie de cartes (Partida de cărţi), guaşă pe carton, 31 x 41 cm, Carpentras, musée-bibliothèque ; Le Conseil des singes ou les Politiques au jardin des Tuileries (Sfatul maimuţelor sau Politicienii în grădina Tuileries, Paris, musée Carnavalet ; Le singe bonimenteur devant une grande assemblée de cygnes et canards (Maimuţa orator în faţa unei mari adunări de lebede şi de gâşte).

[22] Jean Antoine Watteau (sau Wateau ; 1684-1721) – pictor francez, creator reprezentativ al mişcării rococo. Lucrare: Le Singe sculpteur (Maimuţa sculptor), cca. 1710, Musée des Beaux-Arts, Orléans.

[23] Jean Siméon Chardin (1699-1779) – pictor francez foarte apreciat pentru naturile sale moarte, picturile de gen şi pasteluri. Lucrări: Le singe antiquaire (Maimuţa anticar), cca. 1726, ulei pe pânză, 81 × 64 cm, Muzeul Louvre, Paris (lucrarea i-a fost atribuită o vreme lui Watteau)[23] – maimuţă în halat de casă, care examinează nişte medalii (Chardin i-a ironizat pe colecţionari, adică pe erudiţi, de mai multe ori în cariera sa) ; Le singe peintre (Maimuţa pictor)[23], 1739-1740, huile sur toile, 73 × 59 cm, Muzeul Louvre, Paris.

[24] Jean-Baptiste Henri Deshays de Colleville (zis le Romain / Romanul ; 1729-1765) – pictor istoricist francez. Lucrare: Le Singe peintre (Maimuţa pictor), ulei pe pânză, Musée des beaux-arts de Rouen – pictorul-maimuţă aşezat în faţa şevaletului şi având modelul în faţă ironizează, în tradiţia lucrărilor de gen flamande, confraţii lipsiţi de talent, care reproduc mecanic reţeta de atelier. Mai exact : între 1740 şi 1750 se intensifică conflictele între diferitele şcoli de pictură din Franţa (protejaţii regelui, independenţii etc. ) şi Academia Regală ; una dintre critici se refera la ignorarea studiului corpului feminin (la Academie se întâmpla chiar ca anatomia feminină să fie studiată cu ajutorul modelelor masculine !). Acest aspect se află la baza lucrării : un pictor-maimuţă care pictează o femeie foarte musculoasă (poziţia nudului imită lucrări ale lui Jacob van Loo (1614-1670; pictor de scene mitologice, biblice şi de gen, portretist din Ţările de Jos) şi Charles André van Loo, zis Carle van Loo – şeful Şcolii Protejaţilor Regelui).

[25] În 1746, pictorul Charles Lebrun (1619-1690; pictor şi decorator francez, primul pictor al lui Ludovic al XIV-lea, director al Academiei regale de Pictură şi Sculptură şi al Manufacturii regale Gobelins; a decorat Galeria oglinzilor de la Versailles; Lettres philosophiques sur les physionomies) conferă un mare prestigiu fiziognomoniei zoologice, care compară faţa umană cu cea animală, insistând pe trăsăturile animalice ale faciesului uman.

[26] Nicolas Lancret (1690-1743) – pictor francez, critic al gusturilor şi moravurilor societăţii franceze din perioada Regenţei (adică după moartea lui Ludovic al XIV-lea). Lucrare: Les singes pécheurs, les singes chasseurs (Maimuţele pescari, maimuţele vânători).

[27] Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828) – pictor şi gravor spaniol. Lucrări: 80 de gravuri din ciclul Los Caprichos.

[28] Jean-Jacques Grandville (Jean Ignace Isidore Gérard, cunoscut mai ales sub semnătura sa de artist vizual J. J. Grandville, Jean-Jacques Grandville, Grandville; 1803-1847) – caricaturist, desenator şi ilustrator de cărţi francez. Lucrări: Les Métamorphoses (1828-1829) – o serie de 70 de scene cu personaje umane având cap de animal; a ilustrat lucrări de Balzac, La Fontaine (Fables), Florian (Fables).

[29] Alexandre-Gabriel Decamps (1803-1860; cunoscut ca pictorul de maimuţe / peintre des singes) – pictor, desenator, gravor şi litograf francez. Lucrări: Le Singe peintre (Maimuţa pictor) zis şi Intérieur d’atelier (Interior de atelier) ; Les experts (Experţii) – tablou expus la Salonul din 1839 – travestiţi în maimuţe, experţii imită atitudinea celor însărcinaţi să estimeze valoarea lucrărilor (posibilă critică – parodie spirituală a unor experţi autentici care i-ar fi refuzat autorului unele lucrări).

[30] Honoré Daumier (1808-1879) – gravor, caricaturist, pictor şi sculptor francez, ale cărui lucrări comentează viaţa socială şi politică din Franţa secolului al XIX-lea.

[31] Creatură hibridă umanoidă şi cap canin sau al unui animal înrudit (lup, hienă, şacal).

[32] Thierry Poncelet (1946-) – pictor restaurator belgian. Lucrări: seria Aristochiens.

[33] J. M. Salvador (1971- ) – artist de origine italiană dar născut în Franţa (atelierul său se află la Montpezat-de-Quercy – departamentul Tarn-et-Garonne, regiunea Midi-Pyrénées), fost anticar, atras de secolul al XVIII-lea. De câţiva ani realizează portrete de câini îmbrăcaţi şi având un aer serios.

[34] Brazilian naturalizat francez. 

 





POLITICAL BESTIARY

 Ana-Maria Altmann – curator expozitie

 Pentru privitorul avizat, portretele seducător-nedumerite ale lui Valeriu Mladin par a se revendica direct din moștenirea orwelliană a Fermei Animalelor, poate cel mai la îndemână exemplu din lunga istorie a asocierilor simbolice între regnul animal și cel uman.

 De la biblicul semnal de alarmă „Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori” (Matei (7:15) până la desenele animate care preiau mecanismul fabulei, intenția moralizatoare camuflată sub masca animalelor dă naștere unor locuri comune din care se hrănesc persiflări critice și satire de tot felul.

Un scurt excurs istoric făcut necesar de confruntarea directă cu ciclul Political Bestiary („Bestiarul politic“) al lui Valeriu Mladin.

Oricare dintre portretele sale supradimensionate solicită o reacție și dă naștere unui sentiment mai rar încercat în procesul de receptare a artei contemporane.

 În viața de zi cu zi ne e greu să recunoaștem când suntem păcăliți de șmecheri. Încercăm să ne ferim. Și totuși ne lăsăm orbiți de promisiuni, seduși de cuvinte suave, entuziasmați de lozinci. Umplem piețele orașelor cu mâini prea repede ridicate și fețe luminate de zâmbete largi. Până și un copil ar reacționa mai bine la acest repertoriu de stimuli. Oare nu ar trebui să ne fie rușine?

 Portretele din ciclul Political Bestiary îi permit lui Mladin o performanță unică. Ocolind o trimitere directă la politicieni anume - iar aici este decisivă folosirea substantivului masculin, pentru că nici unul din animale nu este de gen feminin - artistul ne așează în față o oglindă și ne pune pe gânduri. Din oglindă se ițește reflectată tocmai responsabilitatea pe care vrem să o eludăm și să o lăsăm în seama altora: ne privește direct, intens, cu brațele încrucișate, o poză des întâlnită pe afișele electorale din Europa centrală. Numai măgarul face notă discordantă prin prezența sa elegantă. Competența și hotărârea sunt argumente mai puțin importante decât prezența de spirit, dinamismul și entuziasmul debordant. Ne oprim aici, suspendând orice altă discuție...

Ceea ce vedem este produsul neangajării noastre. Mladin ne atrage atenția, alegându-și perfect momentul și maniera pentru a face aceasta.

 Numai că lupul deghizat în blană de oaie își arată colții, punându-ne pe gânduri. Iritant. De ce?

Pentru a înțelege, să îmbrăcăm și noi pentru o clipă blana de oaie, privind lupul ochi în ochi, de la egal la egal, încercând să evaluăm corect personajul, dincolo de mască și de… puloverul din lână de oaie! Lupul își schimbă părul dar năravul ba! Dacă îi permitem să ne păcălească devenim, implicit, simple instrumente prin care eroi isteți sau personaje periculoase lipsite de scrupule își ating scopul.

Uneori trebuie să ne rușinăm puțin pentru a învăța o lecție importantă.

Să ne fie rușine!



 

               

 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu